Ca un obicei împământenit, dorm cu jaluzelele trase. Și cu ceasul proiectat pe tavan. Ca să am control asupra timpului, evident, mai ales că orele mele de trezire sunt prea matinale.
Astăzi am urmat același ritual de trezire, urmărind cu ochii mijiți cifrele roșii, fluorescente, proiectate deasupra patului și, nemulțumită că și într-o zi de sâmbătă m-am trezit tot din reflex, ca într-o zi lucrătoare, am decis să mai rămân în așternut o bucată de vreme.
Când, într-un final, m-am hotărât să cobor din pat și să-mi urmez activitățile cotidiene, am dat cu ochii de fereastra cea mare din sufragerie care îmi dezvăluia peisajul din fața blocului, acoperit de un strat generos de zăpadă.
După mai bine de două luni de iarnă camuflate în spirit de toamnă târzie, cu un Crăciun și un început de An Nou impregnate de burniță și ploaie mocănească, parcă îți doreai ca cenușiul cerului și umezeala aferentă să nu mai creeze senzația permanentă de înserare și să capete o notă mai optimistă.
De care am dat și eu dovadă, de altfel, prin chiot, la propriu, la vederea albului de afară. Fără să mă mai gândesc la cum se simt gradele pe minus, după ce petreci ore bune cu copiii afară, în zăpada de care am cam dus lipsă până acum.
O prognozaseră, iar eu o intuiam și o așteptam. Știu, poate părea ciudat, mai ales că Suedia este recunoscută pentru iernile sale lungi, bogate în zăpadă. Și poate tocmai de asta i-am simțit atât de mult lipsa. Pentru că în contextul întunecat din acest colț de lume își are rostul ei de a lumina, de a îmbia la diferite activități în aer liber și de a întreține buna dispoziție în serile lungi de iarnă care încep de pe la 3 după-amiaza.
