Avantajul de a trăi într-un sistem fără handicap

Obişnuiesc, în ultima vreme, să iau parte la frânturi din viaţa multor personaje ce-şi împart, ca şi mine, de altfel, experienţele lor cu cei interesaţi şi dornici de a colinda prin blogosfera românească şi nu numai. Aşa că, de o vreme încoace, am descoperit un personaj haios, cu poveşti şi păţanii tipice pentru România secolului XXI, plină de contraste şi prejudecăţi, aşa cum o ştim cu toţii. Cum vă spuneam, personajul este savuros, cu un umor mult prea generos pentru cruda realitate românească şi pentru greutăţile pe care le are de înfruntat.

Citeam astăzi, la el pe blog, despre păţania lui recentă şi nu m-am putut abţine, deşi a devenit un clişeu, să nu fac o comparaţie între sistemul românesc şi cel suedez, referitor la condiţiile sociale de care se "bucură" persoanele cu handicap în Europa civilizată a secolului XXI. La o primă vedere, ai tendinţa să spui că numărul mare al persoanelor devaforizate de destin din ţările occidentale a condus la un sistem social extraordinar de grijuliu şi de bine pus la punct în ceea ce le priveşte, însă şi în România, numărul lor nu este deloc de neglijat, doar că indolenţa, răutatea, mentalitatea complet greşită precum şi lipsa de facilităţi sociale, care există doar scriptic, le izolează şi le diminuează dramatic apariţia în societate.

Nu există zi în care să nu văd zeci de persoane cu handicap locomotor ce depind de un scaun cu rotile, care se comportă extrem de firesc în societatea suedeză, se plimbă cu dezinvoltură prin parcuri, în scaune cu rotile motorizate, traversează strada, intră în bloc, normal, datorită lipsei celor câtorva trepte de la intrare, accesează liftul extrem de încăpător (de poţi transporta cu uşurinţă mobilă gata asamblată), pot beneficia de o plimbare cu autobuzul sau pendeltåg-ul, în care accesul se poate face fără ajutor, datorită platformelor de acces, la nivel, şi lifturilor încăpătoare, prezente la fiecare staţie de tren, metrou sau autobuz. La autobuz nu e nevoie de lift :)) ci doar de locuri speciale pentru cărucioare de copii sau pentru persoane defavorizate. Deci se poate. Nu o dată mi s-a întâmplat, din reflex, să vreau să ajut o astfel de persoană, iar ea, săraca, să se uite oarecum nedumerită la mine, mulţumindu-mi pentru iniţativă dar declinându-mi-o, în acelaşi timp. Compasiunea şi înţelegerea pentru cei cu probleme, de orice natură, se realizează prin acceptarea acelor probleme şi rezolvarea lor. Degeaba liderii de opinie din România fac apel la strângere de fonduri şi, implicit, compasiune pentru cei devaforizaţi, dacă ele nu se duc acolo unde trebuie, iar mentalitatea este una bolnavă, conform căreia supravieţuieşte doar cel puternic, fizic şi mental. Degeaba avem platforme (de aruncat praf  în ochi) la staţiile de metrou din centrul Bucureştiului, dacă omul în cărucior nu poate coborî de la etajul 5 până în faţa blocului sau atunci când reuşeşte, se transformă în aventura vieţii lui. Degeaba îi compătimim şi ne amăgim că-i înţelegem, dacă nu ridicăm un deget să-i ajutăm şi ne lăsăm înconjuraţi de mistreţi (citiţi postul la care fac referire, pentru a înţelege). Degeaba!