Îţi mulţumesc, Moş Nicolae, că exişti!

Prima mea întâlnire cu Moş Nicolae, aici, pe tărâm suedez.

Azi, dimineaţă, când am deschis ochii, mi-am adus aminte, cu nostalgie, cum în fiecare dimineaţă de 6 decembrie, găseam papucii îndesaţi cu dulciuri sau alte mici cadouri, de suflet.

Cu toate că sunt adult, de foarte mult timp :) nu mă gândesc să renunţ la stropii de copilărie cu care mă revigorez, de multe ori, când dau să cad în butoiul cu melancolie sau deznădejde. Şi cum, pentru părinţi rămânem veşnic copii, şi cum eu sunt un adult cuminte din fire :D, an de an ghetuţele erau, invariabil, umplute cu mici atenţii de la Moşul cel generos şi grijuliu.

Dimineaţă, am simţit un sentiment de gol, de pustiu, de lipsă a Moşului, până când am ajuns la calculator şi am constatat că, nici anul ăsta, Moşul meu cel darnic şi bun nu m-a uitat; aşadar Moşul s-a modernizat şi adaptat noilor cerinţe, iar în inboxul de messenger se afla o minunăţie de cutiuţă cu fursecuri, frumos ornamentată.

Şi, dintr-o dată, m-am simţit, la fel, ca în toţi anii, când Moş Nicolae autohton nu mă ocolea, m-am simţit alături de cei dragi mie, aşa cum m-am simţit şi de 1 Martie şi de 8 Martie când am primit aceleaşi invariabile cadouri de suflet, ca şi când aş fi fost aproape, acolo, cu ei!!! Pentru că, până la urmă, gestul contează cel mai mult!

Mulţumesc Moşului meu Nicolae (şi ajutorului lui de nădejde!) că nu m-a uitat şi că reuşeşte, astfel, să facă invizibili cei 3000 de km distanţă fizică dintre Stockholm şi Bucureşti.