Arta de a conversa ... cu înţelepciune

Buun, am fost nevoită să iau pauză de treburi casnice dar nu am uitat de leapşa de la Danangib de care aminteam în postul anterior.

Aşadar, întrebările sunt următoarele:

1. Cînd ai o conversaţie interesantă?
2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?

1. Am avut parte de conversaţii interesante, de-a lungul timpului, cu persoane comunicative, total necunoscute dar care, în anumite circumstanţe, mi-au devenit parteneri de discuţie, cu care am reuşit să petrecem minute bune, îmbogăţindu-ne spiritual şi nu numai.

O conversaţie interesantă nu presupune, neapărat, o discuţie savantă, pe teme elaborate. Contează, în mare parte, subiectul abordat, dar mai ales, maniera abordării, care ţine, în special, de inteligenţa celui implicat în conversaţie şi de modul în care şi-o expune.

O conversaţie te poate îmbogăţi prin naturaleţea abordării unor subiecte mai mult sau mai puţin digerabile, dar care merg aprofundate, datorită interesului acordat subiectului în cauză şi disponibilităţii oratorice a interlocutorilor.

Revin la fascinaţia mea pentru tata :) Ştiu, mă veţi găsi extrem de subiectivă şi nu vă pot condamna, dar el este reperul meu de persoană cu care poţi susţine conversaţii interesante :)

În primul rând, posedă o logoree (ce pare, câteodată, scăpată de sub control,  dar care, totuşi, nu deranjează sau plictiseşte, decât pe cei ignoranţi sau care nu sunt în stare să-i ţină isonul) care se bazează, din fericire, pe cunoştinţe solide şi memorii trăite. Creează, cu uşurinţă, o punte între subiectele greoaie şi blazate şi cele subţirele ca şi conţinut, reuşind pe primele să le facă uşor de digerat, iar pe celelalte, înnobilându-le cu asocieri haioase, menite să creeze puncte de referinţă.

 2. Personal, mă plictisesc conversaţiile pe teme care-mi sunt total străine, atunci când acestea sunt abordate fie într-o manieră strict profesională, în termeni rigizi, criptici, fie într-o manieră lăbărţată, de mahala, care poate face, abrupt şi grosolan, trecerea de la plictis la dezgust şi, implicit, imposibilitate de a continua conversaţia respectivă.

Detest conversaţiile de complezenţă, când interlocutorii urmăresc un scop precis, dar nu-l afişează de la obraz (măcar ştim o treabă şi suntem scutiţi şi de circul oratoric, dezgustător), pierzându-se în elocuţiuni care se vor savante dar prin stilul şchiopătat nu reuşesc decât să se facă de râs.

Personaje mobilate foarte puţin intelectual, dar care se agaţă de două-trei cuvinte sau fraze de răsunet, auzite la radio sau TV, memorate cu sfinţenie, folosite în varii ocazii şi menite să impresioneze auditoriul. Le recunoşti imediat, după sclipirea din ochi şi zâmbetul din colţul buzelor, la exclamaţia plină de uimire a interlocutorului extaziat că meşterul sau coafeza ce le "slujeşte" întru meseria consacrată, pot şi unu-două cuvinte înţelepte din latină sau citate de valoare din clasici :) În rest, socializare cât cuprinde, cu iz telenovelistic, pe acorduri Minun(e)ate şi Vijeli(e)oase.

Să-mi fie iertată puterea de generalizare, la definirea meseriilor mai sus menţinonate, dar excepţiile, fie ele şi numeroase, confirmă regula  :)

Astea fiind spuse, deşi se puteau spune mai multe :) mă văd achitată de leapşa primită şi la care am răspuns cu plăcere şi entuziasm şi mă grăbesc s-o pasez Cristinei.