Hristos a înviat!

O felicitare, 100% handmade, cu drag pentru voi! :)

Cu drag, de la mama!

Ce se întâmplă când primeşti? Ce? Orice! Contează să fie de la o persoană dragă, să aibă o anume semnificaţie sau să fie primit cu ocazia unei zile speciale. Vă spun eu ce se întâmplă! Indiferent de obiectul primit, se creează un reflex pavlovian, activat, de fiecare dată, în preajma evenimentului sau a persoanei care oferă emoţia sau plăcerea respectivă. Aşa se întâmplă de câteva luni bune, în ajunul sărbătorilor sau a zilei de naştere, când mi se activează simţurile şi stau cu urechea ciulită să aud când aterizează poşta pe preş. Aici, dacă stai la bloc, nu dispui de cutie poştală, ci ai, pur şi simplu, o fantă în uşă, prin care poştaşul îţi dă drumul la corespondenţă direct pe preşul din dotare.

Aşadar, cum spuneam, vine Crăciunul, Paştele, ziua de naştere, mai nou, sunt conectată mental la numărătoarea şi la ghicirea zilei exacte în care felicitarea de la Bucureşti a fost expediată, prin poşta tradiţională. Fix trei zile îi ia să aterizeze pe preş! (Se pare că distanţa Bucureşti - Stockholm este mult mai rapidă decât cea de la Craiova la Bucureşti, de exemplu! Pe verificate! :) Răspunzătoare pentru surpriza cu parfum de "odinioară" - cine alta, decât mama. Tot mama, săraca! (Vorba unei reclame, cu acelaşi parfum de demult :) Cu toate că mânuieşte bine "tehnica" trimiterii felicitării electronice, continuă să trimită, şi nu numai mie, felicitări tradiţionale, înnobilate de scrisul de mână dar şi de grija şi priceperea cu care alege mesajele vizuale, menite să creeze o amprentă emoţională mult mai puternică decât mass-ul de pe messenger, like-ul de pe facebook sau felicitările de duzină trimite în masă cu ajutorul siteurilor specializate de trimis felicitări virtuale.

Chiar dacă suntem în era ipodurilor, ipadurilor şi al altor mijloace de comunicare şi acces rapid la informaţii de orice natură, un lucru e sigur. Cartea, ziarul, revista sau felicitarea tradiţionale (format pe hârtie) nu au cum să dispară. Deşi subiecte ale multor dezbateri de gen, s-a dovedit, de-a lungul anilor, că cele două surori (surata virtuală şi cea tradiţională)  reuşesc să facă casă bună împreună, completându-se reciproc iar supravieţuirea uneia nu afectează negativ extinderea celeilalte.

Automatisme suedeze

Ştiu că nu am mai scris de un car de ani şi că, de fiecare dată, îmi propun dar nu reusesc. Dar tocmai ce am poposit pe blogul Danei, care se hotărâse să ne priveze, de aici înainte, de inspiratele-i rânduri scriitoriceşti, izvorâte dintr-un suflet sensibil dar şi dintr-un simţ critic bine ancorat în realitate. Citind răspunsu-i la încurajarea mea şi nu numai de a continua, am simţit un zvâc revigorant de a posta câteva rânduri şi în căsuţa mea virtuală. Cum bine m-a sfătuit, şi anume să-mi notez idei şi gânduri şi să le reiau când găsesc mai mult timp, mi-am adus aminte că dimineaţă, am asistat la o întâmplare neobişnuită, greu de imaginat că poate fi pusă în practică mai ales pe alte tărâmuri mai puţin îndoctrinate când vine vorba de ordine şi civilizaţie (deşi excepţii există, tocmai pentru a confirma regula :)

Aşadar, dimineaţă, la o oră extrem de matinală, coborâsem din tren şi-mi urmam traseul binecunoscut către autobuzul care avea să mă ducă spre locaţia dorită. Am coborât din tren, însoţită de o masă de suedezi care se orienta, grăbită şi, totuşi, ordonată, spre staţia de autobuze. Am urmat şirul indian de suedezi, care se formase, oarecum involuntar, datorită trotuarului îngust şi am purces spre intrarea în autobuz. Care se afla la capăt, staţionar, cu toate usile deschise. De precizat că în Suedia, urcarea în autobuz se face numai pe la şofer, acesta neavând o cabină separată şi fiind înconjurat de aparatele de taxat. Aşadar, taxarea biletului este obligatorie.

Am rămas mută de uimire când am realizat că tocmai mă urcasem într-un autobuz, staţionar la capăt, fără şofer, cu toate uşile deschise. Gestul meu firesc de a taxa biletul la aparatul de taxat s-a încadrat perfect în peisajul de suedezi care urcau în autobuz, ca pe bandă rulantă, toţi făcând acelaşi gest automat, de parcă ne aflam cu toţii în faţa unui şofer invizibil.

Nimeni nu s-a urcat pe la celelalte uşi, nimeni nu a schiţat vreo grimasă de uimire că autobuzul este fără stăpân. Bine, de obicei, suedezii au gesturile atât de înrădăcinate, încât cu greu se pot abate de la ele :) Chiar şi eu am fost atât de suedeză în momentul urcării, ulterior analizând cu atenţie comportamentul tuturor.

În maşina aproape plină de persoane matinale, cu ziare la purtător sau ipoduri furnizoare de muzică şi ştiri, eram în aşteptarea orei potrivite de plecare. Şi, cu doar un minut înainte de plecare, şoferul invizibil s-a dovedit extrem de vizibil, îndreptându-se spre autobuz, cu paşi calmi dar fermi şi cu cheile la purtător, pornind fix la ora programată.