Astăzi râd, mâine, poate voi plânge...

Până acum nu obişnuiam să ascult radioul la căşti, dar m-am hotărât să fiu, şi eu, în rând cu lumea... suedeză şi să practic sportul ăsta! Aşa că am avut ocazia să ascult, astăzi, la radio, în pendeltåg, o melodie nouă, care mi-a plăcut mult! Am ţinut minte titlul, am venit fuguţa acasă, am dat search pe net şi, acum, pot să vă împărtăşesc şi vouă noua achiziţie în materie de cultură muzicală :)) Pentru cei care înţeleg suedeza, le dedic şi versurile :))

Ison & Fille on 6Lyrics.com

Şi, totuşi, se poate!

Sunet asurzitor, praf, scot capul pe fereastră şi ce văd... muncitori grămadă, căblăraie multă, într-un cuvânt se lucrează la modernizarea reţelei de internet; se instalează în zonă reţea de fibră optică. Motiv de bucurie maximă! Buuun, asta a fost săptămâna trecută!

Ieri, când am trecut prin spatele blocului, am observat că terminaseră oamenii lucrul, şanţurile erau acoperite, dacă nu aş fi fost părtaşă la lucrările de modernizare (acţiunea s-a desfăşurat sub geamul meu, timp de 2 zile) şi nu ar fi rămas şanţul acoperit cu pământ bătucit, fără iarbă, nici nu ai fi zis că s-a lucrat vreodată în zonă! Şi chiar am admirat lucrul făcut repede şi bine, ne-am mirat cât de bine arată totul după ce au părăsit muncitorii zona şi am şi zis, în glumă, că acum mai trebuie doar să vină să pună iarba la loc! 

Ca azi, să fim surprinşi, din nou, de zgomote ciudate! Ce credeţi că făceau muncitorii întorşi la faţa locului? Nu, n-aţi ghicit, nu spărgeau din nou, să repare ceva... nicidecum! Turnau pământ de flori ca să pună iarba la loc!!! V-aţi fi gândit la aşa ceva?? Eu da, dar doar în glumă!! :)) Şi nu locuiesc în centru sau în vreo zonă rezidenţială ci, pur şi simplu, acţiunea de introducere a fibrei optice se petrece într-o zonă normală, "după blocuri", aş putea spune, dar ... suedeze!!

Aşa că m-am grăbit să imortalizez hărnicia şi grija suedeză pentru aproapele lor, de mi-era şi frică să nu mă vadă că mă uit la ei şi mă minunez, ca la urs! Nu de alta, dar eu sunt obişnuită cu gropi, hârtoape, pus doar pământ la loc şi aşteptat să se transforme în ciment, eventual! Şi asta, valabil pentru drumurile intens circulate, nu pentru un amărât de petec verde din spatele blocului!

Dedicaţii animate :)

Şi dacă tot m-au năpădit amintirile, am colindat un pic pe youtube în căutarea unor dedicaţii muzicale adecvate evenimentului amintit şi am ales următoarele două melodii, animate, ce stârnesc nostalgia oricărui devorator de desene animate, pici sau părinte de pici :))

 

La mulţi ani, Mihăiţă!

Se întâmplă multe în doi ani de zile. Ai parte de clipe frumoase, memorabile, de unele mai puţin frumoase, multe dintre ele se sting din memorie, din secunda în care s-au şi consumat. Însă un moment extrem de important şi de emoţionant ca cel întâmplat acum doi ani, pe 19 septembrie 2007, la ora 16, la maternitatea Filantropia, când cumnata mea a născut o superbitate de băieţel de 3.450 kg şi 51 cm nu poate fi trecut cu vederea aşa uşor ci doar ferecat bine în sertarul cu amintiri ce-ţi provoacă noduri în gât şi lacrimi în ochi, când îl deschizi, de-a lungul anilor. Emoţia acelor clipe poate fi trăită de cei apropiaţi viitorilor părinţi, cu o aproximativă intensitate ca cea a mamei, în funcţie de gradul de sensibilitate din dotare, şi cum gena mea maternă dar şi cea paternă este una extrem de sensibilă şi, implicit, lacrimogenă, stau bine la capitolul ochi umezi şi voce tremurândă când e vorba de un nou-născut. Şi dacă el mai face parte şi din familie, vă imaginaţi tabloul complet.

Era într-o zi de miercuri, eram la serviciu, la terminarea programului, când sună telefonul şi mama, cu voce umedă, îmi spune că Oana naşte prin cezariană. Era ora 16, sfârşit de program, aşa că am cerut instrucţiuni preţioase de ghidare în spaţiu până la spital şi, într-o oră, am fost acolo. Se născuse, deja, Mihai Andrei şi am şi reuşit, preţ de câteva secunde, să-l imortalizez cu telefonul, în braţele asistentei, la camera de nou-născuţi. Eram extrem de emoţionată, mi-aduc aminte că tot drumul până la spital, unul lung de altfel, am avut lacrimi în ochi şi inima îmi bătea puternic. Dacă aşa am simţit ca mătuşă, mă întreb cum o să simt ca mamă! :))

Trebuie să recunosc că am o colecţie impresionantă de poze cu Mihăiţă, ordonate sistematic pe zile şi evenimente. Colecţie pe care o consult periodic :)) şi care este îmbunătăţită, acum, de tatăl meu, care are delicata misiune de a-i face poze copilului pentru mătuşica din pribegie :)) O misiune deloc uşoară pentru o persoană normală şi puţin talentată în ale fotografiei :)) dar care reuşeşte, totuşi, să-i facă pe plac fiicei iubitoare de Mihăiţă dar şi pasionată "de tras în poză" care, pe vremuri, "hăituia" copilul cu zeci de poze pe şedinţă :))

Este un copil reuşit, frumos şi deştept (de fapt, ce putea să iasă din doi părinţi pe măsură, stau eu şi vă întreb :))), pe care îl iubesc mult de tot şi care se bucură şi de un fan-club serios (prietenii ştiu de ce! :)))

În rest, vă las să vă clătiţi ochii cu minunăţia de băieţel!

Să mori de râs, nu alta!

Tocmai ce colindam eu pe net, în căutare de varii informaţii, când am dat peste un filmuleţ extrem de drăguţ, ce-mi aminteşte de un obicei extrem de familiar mie :)) Cei care aţi avut (ne)şansa să petreceţi clipe/minute/ore/săptămâni/luni/ani în compania-mi, ştiţi la ce mă refer, mai ales dacă veţi urmări filmuleţul :))

Aşa e, aţi ghicit, e vorba de "calitatea" mea de a fi extrem de veselă, câteodată şi de a râde cu gura până la urechi şi de a (mă) ţine cu mîinile de burtă şi cu picioarele încolăcite în timpul acceselor mele de râs. Şi asta, când ţi-e lumea mai dragă. Poate să fie în cadru mai familiar, între prieteni (pe care, la un moment dat pot să-i agasez cu râsul meu de nestăvilit) sau chiar la serviciu, în timpul unei şedinţe importante sau lângă o persoană faţă de care nu prea cadrează un astfel de acces vesel :)

Ce mai, una peste alta, nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că posed o astfel de calitate, că pot izbucni într-un râs copios ce poate dura minute în şir şi culmina chiar cu tăvălit pe canapea, dat din mâini şi din picioare, lacrimi şiroaie pe obraz (de râs, fireşte). Prietenii ştiu de ce! :)) Le mulţumesc, cu ocazia asta, pentru toleranţa de care dau dovadă în timpul acceselor mele de râs, fie în mijloace de transport unde atrag atenţia tuturor sau în medii private, de unde, totuşi, nu mă dau afară :))

Prima zi de şcoală...

15 septembrie... Voci cristaline de copii zglobii dar şi timizi, ce dau piept cu prima zi de şcoală. Ochi mari, curioşi, noduri în gât, bătăi de inimă puternice, paşi şovăielnici, codiţe, pampoane, uniforme călcate, apretate, părinţi cu palmele umede de emoţie, voci gâtuite şi lacrimi în ochi. Boboceii lor fac cunoştinţă cu slovele cele noi, pline de mister, dar şi cu o lume diferită de universul căminului cald şi primitor unde părinţii cei protectori şi bunicii înţelegători sunt înlocuiţi de parteneri de joacă năzdrăvani dar şi curioşi în ale buchisitului şi de dascălii autoritari. Un nou univers de basm dar şi de noi poveşti de viaţă.

În ceea ce-i priveşte pe deja veteranii într-ale scormonitului prin cărţi, putem vorbi de nerăbdarea revederii după lunga vacanţă de vară, pentru a împărtăşi impresiile din tabere, de la bunici sau pur şi simplu putem simţi dorinţa de regrupare a "găştilor cool" avide de cunoaştere, explorare, creativitate şi luare de inţiative :))

Aici şcoala a început cu vreo 2-3 săptămâni în urmă. Ieri a fost şi pentru mine prima zi de reîntoarcere la voluntariatul de la Jordbromalmskolan (deci punctul 3 de pe listă a fost îndeplinit cu brio :)) Motiv de mari emoţii dar şi de nerăbdare de a-mi relua mult râvnita activitate de "ajutor la teme" :) Ziua de ieri mi-a adus aminte de perioada mea de glorie :) când plecam la 7 dimineaţa şi mă întorceam acasă la 10 seara. Ce vremuri zbuciumate! :)) De data asta, ziua s-a terminat la 8 seara, dar gustul a fost ca în vremurile bune :) Groaznic de obosită, însă extrem de mulţumită sufleteşte. Ziua a decurs aşa: ora 5.30 dim. - trezit, ora 7 dim. - plecat, ora 8 - ajuns la şcoală, ora 12 -  terminat cursuri, ora 13 - ajuns la Crucea Roşie pentru antrenament suplimentar la conversaţie în suedeză, ora 15 - plecat spre Jordbromalmsskolan, ora 16 - ajuns şi ajutat la lecţii până la ora 19, ora 20 ajuns acasă. Frumos, nu? Foarte!

P.S. Că veni vorba de îndeplinirea la termen a dorinţelor de pe lista minune :)), ţin să vă anunţ că am bifat şi punctul 2 care se referea la dusul la interviuri (pentru job de profesor/suplinitor, în special), ca să mă obişnuiesc cu cerinţele şi graiul suedez, în momente de stres. Punct ochit, punct lovit, chiar de două ori :))

Avantajul de a trăi într-un sistem fără handicap

Obişnuiesc, în ultima vreme, să iau parte la frânturi din viaţa multor personaje ce-şi împart, ca şi mine, de altfel, experienţele lor cu cei interesaţi şi dornici de a colinda prin blogosfera românească şi nu numai. Aşa că, de o vreme încoace, am descoperit un personaj haios, cu poveşti şi păţanii tipice pentru România secolului XXI, plină de contraste şi prejudecăţi, aşa cum o ştim cu toţii. Cum vă spuneam, personajul este savuros, cu un umor mult prea generos pentru cruda realitate românească şi pentru greutăţile pe care le are de înfruntat.

Citeam astăzi, la el pe blog, despre păţania lui recentă şi nu m-am putut abţine, deşi a devenit un clişeu, să nu fac o comparaţie între sistemul românesc şi cel suedez, referitor la condiţiile sociale de care se "bucură" persoanele cu handicap în Europa civilizată a secolului XXI. La o primă vedere, ai tendinţa să spui că numărul mare al persoanelor devaforizate de destin din ţările occidentale a condus la un sistem social extraordinar de grijuliu şi de bine pus la punct în ceea ce le priveşte, însă şi în România, numărul lor nu este deloc de neglijat, doar că indolenţa, răutatea, mentalitatea complet greşită precum şi lipsa de facilităţi sociale, care există doar scriptic, le izolează şi le diminuează dramatic apariţia în societate.

Nu există zi în care să nu văd zeci de persoane cu handicap locomotor ce depind de un scaun cu rotile, care se comportă extrem de firesc în societatea suedeză, se plimbă cu dezinvoltură prin parcuri, în scaune cu rotile motorizate, traversează strada, intră în bloc, normal, datorită lipsei celor câtorva trepte de la intrare, accesează liftul extrem de încăpător (de poţi transporta cu uşurinţă mobilă gata asamblată), pot beneficia de o plimbare cu autobuzul sau pendeltåg-ul, în care accesul se poate face fără ajutor, datorită platformelor de acces, la nivel, şi lifturilor încăpătoare, prezente la fiecare staţie de tren, metrou sau autobuz. La autobuz nu e nevoie de lift :)) ci doar de locuri speciale pentru cărucioare de copii sau pentru persoane defavorizate. Deci se poate. Nu o dată mi s-a întâmplat, din reflex, să vreau să ajut o astfel de persoană, iar ea, săraca, să se uite oarecum nedumerită la mine, mulţumindu-mi pentru iniţativă dar declinându-mi-o, în acelaşi timp. Compasiunea şi înţelegerea pentru cei cu probleme, de orice natură, se realizează prin acceptarea acelor probleme şi rezolvarea lor. Degeaba liderii de opinie din România fac apel la strângere de fonduri şi, implicit, compasiune pentru cei devaforizaţi, dacă ele nu se duc acolo unde trebuie, iar mentalitatea este una bolnavă, conform căreia supravieţuieşte doar cel puternic, fizic şi mental. Degeaba avem platforme (de aruncat praf  în ochi) la staţiile de metrou din centrul Bucureştiului, dacă omul în cărucior nu poate coborî de la etajul 5 până în faţa blocului sau atunci când reuşeşte, se transformă în aventura vieţii lui. Degeaba îi compătimim şi ne amăgim că-i înţelegem, dacă nu ridicăm un deget să-i ajutăm şi ne lăsăm înconjuraţi de mistreţi (citiţi postul la care fac referire, pentru a înţelege). Degeaba!

Skype-ul salvator şi ratarea şansei la celebritate :))

Mari oameni şi suedezii ăştia! :)) :)) Ce ne-am fi făcut noi, oamenii secolului XXI, dacă n-ar fi existat o minte luminată, ca cea a suedezului Niklas Zennström, părintele Skype-ului. Lansat în 2003, acest program le permite utilizatorilor să vorbească între ei pe Internet, practic pe gratis, inclusiv internaţional. Nu este nevoie decât de un computer, căşti cu microfon şi de o conexiune la net pentru a vorbi, de exemplu, de la Stockholm cu rudele din Bucureşti :)) fără să plăteşti bani grei operatorilor de telefonie. Cu timpul, programul a migrat şi către telefoanele mobile şi alte dispozitive wireless, astfel că, în prezent, se poate folosi Skype-ul oriunde ne-am afla, contra unei sume modice, drept abonament. Facilităţile sunt infinite, având în vedere că pentru o sumă modică se poate vorbi, pe mobilul de skype, internaţional, ore întregi, dacă te ţin nervii, maxilarul şi imaginaţia :))

De fapt Skype-ul a fost şi argumentul meu forte când i-am convins pe părinţii mei că plecarea mea la Stockholm nu trebuie să se transforme într-o tragedie, mai ales acum, în era tehnologică extrem de avansată, când pentru a comunica unii cu alţii, zilnic, chiar de la zeci de mii de kilometri distanţă, nu ai nevoie de munţi de bani ci, pur şi simplu, de dorinţa de a comunica şi de o conexiune la internet însoţită de o cameră video şi căşti cu microfon şi, bineînţeles, de miraculosul program al suedezului luminat care a făcut posibilă, astfel, intrarea în faliment a celebrei emisiuni "Surprize, surprize". Uite, cum am ratat noi şansa la celebritate, de la pupitrul surprizelor lacrimogene :))

Iată, pentru o mai bună edificare,  poza "vinovatului" pentru confortul nostru comunicaţional, dar şi psihic şi material :))

La la la Laleh...

Astăzi vă propun să o ascultaţi pe  Laleh Pourkarim, compozitoare şi interpretă  suedeză de origine iraniană. Laleh este născută pe 10 iunie 1982, în Bandar-e Anzali, Iran şi stabilită în Suedia, de la vârsta de 12 ani.

A produs şi compus, singură, albumul de debut Laleh, lansat în anul 2005. Pe acest album cântă în trei limbi: engleză, suedeză şi persană. Albumul apare în topurile scandinave şi include două cântece lansate ca single: Invisible (My Song) şi Live Tomorrow. La premiile Grammy suedeze din 2005 a primit 7 nominalizări din care a câştigat la trei categorii: artist of the year, producer of the year şi new artist of the year. În  anul 2006, lansează albumul Prinsessor cu piesele de succes November şi Forgive but not Forget, în anul 2007, singleurile Call on Me, Closer şi Snö (Snow), iar în 2009, albumul Me and Simon cu binecunoscutele piese  Simon Says, Big City Love.

A avut şi un rol destul de important în filmul suedez “Jalla! Jalla!” regizat de Josef Fares, care s-a bucurat de un mare succes în anul 2000.

E toamnă şi ... se simte

Săptămâna ce tocmai a trecut am petrecut-o sub semnul unei lipse totale de chef :( Şi, totuşi, am fost la şcoală, am învăţat cu spor :), am dat test, am scris compuneri, am stat pe net, am vorbit cu prietenii, dar blogul şi lista cu ceea ce mi-am propus să duc la bun sfârşit până pe 1 octombrie, le-am cam ignorat. Astăzi am finalizat, slavă Domnului :), mutarea începută acum o săptămână, prin a degreva sarsanalele şi a le aşeza la locul lor... temporar. Mi-a fost lehamite să fac asta în timpul săptămânii aşa că mi-am rezervat-o drept plăcere de weekend :))

Aşadar, am fost hărnicuţă astăzi, dar şi extrem de melancolică, având în vedere că în pauzele de curăţenie, am scotocit cu sârg prin "sertarul" digital cu amintiri feline din dotare :) dar şi prin arhiva sentimentală cu iz părintesc şi frăţesc. Şi dacă la asta se adaugă şi indispensabilele momente video cu mama, tata şi pisoii :)), aveţi tabloul complet. Când am plecat, toţi cunoscuţii mă compătimeau că o să-mi fie dor de casă şi părinţi. Oare mi-e dor? Oare sunt departe? Poate că da, dar eu nu simt aşa. Şi asta mulţumită faptului că am un soţ extrem de pus la punct cu tehnica :)), care îmi asigură condiţii de comunicare ieftină şi eficientă, ce anulează instantaneu cei 3000 de kilometri distanţă şi îi transformă într-un barieră fizică, mai uşor de trecut decât cea dintre doi vecini de apartament, care sunt aproape fizic, dar sufleteşte, la infinit distanţă.

Astăzi, m-am jucat cu mama. Nu râdeţi. Un adult simte nevoia de joc, când realitatea devine prea serioasă. Şi eu am o mamă cu care pot să mă joc, şi realitatea mea rămâne la fel de serioasă şi, totuşi, mult mai uşor de abordat, ca într-o joacă de copii :) Şi vin eu, acum, să vă întreb... oare mi-e dor de mama? Oare sunt departe de ai mei părinţi?

Nu am chef azi... nu am chef de nimic...

A trecut şi 1 septembrie şi am reuşit să ne mutăm, în urma a opt drumuri cu sarsanalele în braţe prin mijloacele de transport în comun suedeze. Asta e, dacă nu avem carnet să fi închiriat o maşină, taxi nu am putut chema, că distanţa dintre cele două locuinţe e foarte lungă, iar prieteni cu maşină în dotare, ioc. În fine, a trecut... dar reminescenţele au rămas, precum şi oroarea mea de mutat periodic, ca... nomazii :) cu cortul.

Aşa că primul punct de pe lista cu 10 dorinţe de îndeplinit până la 1 octombrie a fost finalizat cu bine, dar şi cu vreo două-trei crize de nervi şi lipsă de pe blog  :(

Cât despre dorinţele cu iz intelectual de pe lista cu pricina, trebuie să mă grăbesc cu cititul, dacă vreau să fiu la zi cu cerinţele de la cursuri. Momentan chef ioc, lene cât cuprinde, stres - şi el pe acolo, şi totuşi mă zbat, măcar cu temele să fiu la zi.

Nici chef culinar, nici chef plimbăreţ, nici chef organizatoric, cu siguranţă amărâtul ăsta de mutat m-a istovit. Aşa că dorinţele mele stagnează. Vă mai ţin eu la curent. Până la urmă, pofta vine mâncând, şi la propriu şi la figurat! :))