Încă o filă din calendar

Peste câteva ore mai întoarcem o filă din calendar. Din calendarul vieții. Fila 2015 însumând un număr mai mare sau mai mic de ani pentru fiecare, în funcție de momentul în care am început să-l răsfoim. Un calendar cu bune și rele, împliniri și dezamăgiri, dorințe împlinite sau nu. În momentul în care întoarcem foaia. Și speranța că o dată întoarsă, vom lăsa în urmă relele și neîmplinirile și ne vom da șansa să ne agățăm de cele bune și frumoase. Cu speranța de mai bine. De fiecare dată.

 



Clișeu sau nu, intră în firea umană să ne punem speranța în Noul An. Cu majuscule. Cu toată ființa. Să sperăm că va șterge ce a fost greu și mizer, denigrant și covârșitor. Că va veni cu șanse și oportunități, vise îndelung muncite și râvnite cu scrâșnet din dinți și inimă sângerândă. Până în noaptea dintre ani, când osteniți de povara cotidiană încercăm să ne acoperim cearcănele cu sclipiciul magiei de An Nou. Să ne îmbrăcăm festiv nu doar trupurile ci și gândurile, pentru ca noul, sclipirea și pozitivul afișate să atragă magnetic ceea ce ne dorim. Un trai bun, cu bucurii îndelung așteptate.

 

Să ne fie în 2015 conform așteptărilor! Și dacă nu va fi să fie la anul, treisuteșaizecișicincidezile vor trece ca și gândul... din noaptea dintre ani. De fiecare dată.

 

La mulți ani!

 

 

De ziua Ta, frate, în pragul Crăciunului!

În urmă cu 36 de ani, mama îl născuse deja pe cel de-al doilea copil, fratele meu, la interval de 1 an si o lună. Aceeași dată de 24, de data asta, ajunul Crăciunului. Dacă eu am mai zăbovit trei zile în pântecul mamei, fratele meu  a fost extrem de nerăbdător și a dorit să le dea binețe părinților cu două săptămâni mai devreme. Grabă care l-a urmărit întreaga viață, fiind de multe ori benefică.

Acum, la ceas de sărbătoare creștinească, când toți, cu mic cu mare, sunt cuprinși de magia sărbătorilor de iarnă, rememorez și eu miracolul nașterii fratelui meu, istorisită an de an de către mama. Pentru că da, am cea mai sensibilă și melancolică mamă care retrăiește trecutul cu un patos greu de imaginat. Imaginabil, doar când o auzi. An de an, neobosită.

La mulți ani, să ne trăiești așa cum îți dorești. Și mai presus, sănătos, voios, fericit și împlinit!

Pentru tata, cu Dragoste!

Ce aș fi fost eu dacă nu mi-ai fi fost tată Tu? Nu este pentru prima oară când îți aștern gânduri la ceas de sărbătoare. Singura diferență ar fi că acum schimbi prefixul. Un început al unui nou deceniu de viață. Al șaptelea. E mult? E puțin? Depinde cum privești. Și știu că tu privești cu înțelepciunea omului care regretă ușor că a lăsat mult în urmă dar știe, totodată, să se bucure de ceea ce a lăsat, să descopere cu bucurie prezentul și să întâmpine cu multă curiozitate viitorul. Iar viitorul sună bine, pentru că voi fi mereu alături de tine! Și asta pentru că de un lucru ai fost întotdeauna sigur! 

Te iubesc enorm până la stele și înapoi! La mulți ani!

De 24 noiembrie, de ziua Ta, Luca!

Noiembrie suedez e de obicei rece, gri și umed. Chiar și cu vânt puternic. Nici ziua de azi nu face excepție. Și, totuși, în suflet îmi este cald și bine. Speranță și iubire. Nu numai pentru că mă sărbatoresc azi ci și pentru că, în mod simbolic, am predat ștafeta mai departe. De acum trei ani, când s-a născut nepoțelul meu. Să fii sanatos, Gabriel Alexandru Luca, puternic și voios! Întelept, independent și capabil să discerni, indiferent de griul sau rozul din jurul tău! Și știu că va fi așa! O simt! La mulți ani! Și un crin, ca dar virtual, simbol al purității celor trei anișori împliniți! Te iubesc!

De ziua mea, La mulți ani, Mamă!

Am bunul obicei, moștenit probabil tot de la mama (pentru că și ea face același lucru), de a felicita o mamă de ziua copilului ei. De aceea, mamă, azi de ziua mea, îți zic La mulți ani sănătoși, voioși și fericiți! Să ne scriem zeci de rânduri zilnic, să ne trimitem mailuri și linkuri și poze, să înroșim skypeul la fel de mult ca și până acum. Să tresar la fiecare țârâit și, mai apoi, să îți aud glasul îngrijorat deși au trecut doar câteva ore de când nu am comunicat.

Îmi aduc aminte cum cu doar 7 ani în urmă, calculatorul din casă reprezenta acel instrument în compania căruia copilul tău petrecea timp departe de realitatea cotidiană. Acum, fără el, realitatea copilului tău nu ar mai fi doar la un click distanță. Un click plin de emoție dar și de siguranță, că știi că e bine. În permanență!

Îți doresc, Mama, ani buni în care să ne bucurăm una de alta, să râdem și să plângem împreună. Să ne îmbrățișăm strâns, la fiecare sosire de a mea. Și mai strâns, la fiecare plecare a mea. Să cobor scările și să te las în catul ușii cu lacrimi în ochi, apoi sprijinind pervazul geamului, urmărindu-mă cu privirea tristă dar cu sufletul plin de siguranța că peste câteva luni vom repeta același ritual.

Îți mulțumesc, Mama, că exiști și că mi-ai dat viață. Tocmai Tu! Tocmai mie! Îți mulțumesc că îți pot spune, Mama, te iubesc! Pentru ceea ce ești! Așa cum ești!

De prin balcon adunate și inapoi la lume date

Peste trei zile mai întoarcem o filă din calendar și trecem deja în cea de-a patra lună a anului. Uimitor de repede se succed zilele și chiar dacă sună a clișeu, nu mă pot abține să nu fac și eu remarca asta.

 

Anul acesta am fost norocoși, pot spune, fiind răsfățați cu o iarnă blândă, deși întunecată ca de obicei. O iarnă albă, scurtă, care a lăsat cu generozitate timpurie loc spre instalare gradelor pe plus, favorizând ghioceii, brândușele și alte minunății florale primăvăratice.

 

Tot anul acesta am experimentat pentru prima dată plantarea de cu toamnă a varii bulbi (brândușe, zambile, lalele, iriși etc) în jardiniere pe balcon. Norocul începătorului a făcut să am parte de condiții meteorologice favorabile care nu au condus la degerarea micilor mele lădițe păstrătoare de comori primăvăratice.

 

Și uite așa am întâmpinat primăvara cu tulpinițe timide ce și-au făcut apariția încurajate de razele calde de început de martie. Au urmat, ulterior, zile mai friguroase și capricioase, cu viscol subit și vânt puternic. Norocul a fost că am balcon tip lojă iar jardinierele erau încă la adăpostul creat pentru gradele multe pe minus din timpul iernii.

 

 

 

Iar acum mă desfăt cu narcisele care au înflorit primele. Am avut două tipuri de bulbi. Unii de anul trecut, rămași de la narcise micuțe și gingașe, crescute în ghiveci și alții mai vechi, de vreo patru ani, de la narcise mai mari și viguroase, tot la ghiveci. Cele micuțe au fost mai vrednice, celelalte se lasă încă așteptate.

 

 

Nici celelalte flori nu se lasă mai prejos și își urmează ciclul, încet dar sigur. Plănuiesc o descindere de weekend (ușor întârziată) pentru procurare de noi semințe pentru un balcon văratic înflorit la maxim. O să vă țin la curent, pe parcurs.

 

Mantie albă pentru zile întunecate

Ca un obicei împământenit, dorm cu jaluzelele trase. Și cu ceasul proiectat pe tavan. Ca să am control asupra timpului, evident, mai ales că orele mele de trezire sunt prea matinale.

Astăzi am urmat același ritual de trezire, urmărind cu ochii mijiți cifrele roșii, fluorescente, proiectate deasupra patului și, nemulțumită că și într-o zi de sâmbătă m-am trezit tot din reflex, ca într-o zi lucrătoare, am decis să mai rămân în așternut o bucată de vreme.

Când, într-un final, m-am hotărât să cobor din pat și să-mi urmez activitățile cotidiene, am dat cu ochii de fereastra cea mare din sufragerie care îmi dezvăluia peisajul din fața blocului, acoperit de un strat generos de zăpadă.

După mai bine de două luni de iarnă camuflate în spirit de toamnă târzie, cu un Crăciun și un început de An Nou impregnate de burniță și ploaie mocănească, parcă îți doreai ca cenușiul cerului și umezeala aferentă să nu mai creeze senzația permanentă de înserare și să capete o notă mai optimistă.

De care am dat și eu dovadă, de altfel, prin chiot, la propriu, la vederea albului de afară. Fără să mă mai gândesc la cum se simt gradele pe minus, după ce petreci ore bune cu copiii afară, în zăpada de care am cam dus lipsă până acum.

 

O prognozaseră, iar eu o intuiam și o așteptam. Știu, poate părea ciudat, mai ales că Suedia este recunoscută pentru iernile sale lungi, bogate în zăpadă. Și poate tocmai de asta i-am simțit atât de mult lipsa. Pentru că în contextul întunecat din acest colț de lume își are rostul ei de a lumina, de a îmbia la diferite activități în aer liber și de a întreține buna dispoziție în serile lungi de iarnă care încep de pe la 3 după-amiaza. 

 

 

La multi ani, 2014!

Cât trăim nu încetăm să numărăm. Numărăm orele de lucru, zilele și orele până la începerea unui meci, spectacol, căsătorie sau nașterea copiilor. Așteptăm și numărăm perpetuu. Punem la cale evenimente și apoi așteptăm cu nerăbdare să le vină rândul. Și numărăm. Și sperăm să ne iasă așa cum ne dorim.

 

Se scurg zilele și odată cu ele numărătoarea noastră avansează. O numărătoare a secundelor, minutelor, zilelor, saptămânilor, lunilor și anilor care ne marchează existența. O încolonare a lor,  înregimentate în cifre care exprimă, în principiu, același lucru.  Speranțe și dorințe, regrete și eșecuri.

 

Am numărat cu nerăbdare zilele ce se scurgeau până la venirea Crăciunului, a Anului Nou. Fiecare din motive proprii și, totuși, universale. Să fie liber, să meargă în vacanța mult râvnită sau poate să se bucure de câteva zile de relaxare alături de cei dragi.

 

Am început deja numărătoarea inversă a zilelor sau poate a orelor până la reînceperea programului de lucru. Sau poate a altor evenimente plăcute sau nu din viitorul imediat apropiat. Și continuăm să numărăm. Și suntem fericiți că o putem face. Indiferent de motive. Pentru că atât timp cât vom avea ce număra, va exista speranța. Pentru orice ne-am propus.

 

La mulți ani, 2014! Ți-am epuizat două zile, mai avem 363. Și continuăm să numărăm...