La mulţi ani cu lacrimi în glas!

Suntem mulţi cei ce ne binecuvântăm bagajul genetic moştenit şi ne lăudăm cu părinţii noştri pe care ajungem, de multe ori, să îi apreciem pentru ceea ce sunt şi ne-au dăruit doar când rămânem cu amintirea învăţăturilor şi gesturilor lor, a mirosurilor din copilărie (mirosul cozonacilor, plăcintelor făcute de mama şi bunica, al florilor de primăvară din parcurile în care ne plimbam cu părinţii şi bunicii etc) şi a vorbelor pline sau nu de dojană când, de-a lungul timpului, s-au chinuit să ne îndrume paşii către maturitate.

Indiferent de vârsta biologică, cei mai mulţi dintre noi tânjim la vârsta copilăriei, când dăm de potecile anevoios de escaladat şi ne amintim ce bine era la mama, la tata, deşi copii şi adolescenţi fiind, cu sângele clocotind de febra necunoscutului ne dorim reuşita în viaţă pe forţe proprii. Şi totuşi, vine o vreme când vrei din nou în sânul familiei dintâi, deşi ai propria familie.

Am făcut această introducere, pentru că, astăzi, îmi miroase a acasă de departe, acasă de pe tărâm românesc, acasă unde sunt părinţii mei, acasă unde tata îşi sărbătoreşte astăzi 65 de toamne pline de înţelepciune şi curaj de a lua viaţa aşa cum e, cu bucurii şi împliniri dar şi cu deznădejde şi dezamăgiri.

Şi, totuşi, este unul dintre optimiştii incurabili, care indiferent de ce i-a oferit viaţa, a ştiut să aleagă cu responsabilitate şi curaj şi sunt extrem de mândră şi, în acelaşi timp, datoare să-i calc pe urme cu fruntea sus.

Mi s-a "reproşat" adesea că, pur şi simplu, îl divinizez, că eu pentru el sunt totul şi el pentru mine, la fel. Ei bine, rezonăm extraordinar, poate şi pentru faptul că sunt cadou de ziua lui (în avans cu două zile), adică împărţim aceeaşi zodie şi genă (se spune că fetele seamănă cu taţii, deşi nu e o regulă bătută-n cuie :)) Şi, totuşi, el mai are şi un băiat la care ţine la fel de mult ca la mine şi eu ţin la fel de mult şi la mama. Ni se reproşează, adesea, că nu este aşa :)) De vină e, cum am mai spus, faptul că rezonăm foarte bine, că ne identificăm la gusturi şi gândire şi că îl apreciez foarte mult pentru ceea ce este: un om integru, care luptă pentru ceea ce simte şi gândeşte.

De multe ori, când mă simt descurajată sau nu ştiu care decizie este mai înţeleaptă, mă gândesc la tata, la faptul că nu trebuie să-l dezamăgesc, la încurajările lui, la vorbele lui meşteşugite şi reuşesc, de fiecare dată, ceea ce mi-am propus, chiar dacă în timp şi cu multă luptă. Important este nu să ajungi pe vârful muntelui, ci să ai o călătorie sigură şi plăcută până acolo şi, odată ajuns pe munte, să ai puterea şi curajul să te uiţi înapoi fără să ameţeşti şi să cazi în abis.

Sunt o idealistă şi o melancolică incurabilă şi mă întreb, dacă prima însuşire o am, în mod sigur de la tata, la cea de-a doua, trebuie să mă decid cât procent acord fiecăruia :)) Zilele astea mi-a spus mama de n ori cu câtă nostalgie răsfoieşte tata cărţile primite cadou de la noi de-a lungul aniversărilor lui. Că vorbeam de idealizare şi melancolie, dacă vrei să-l faci fericit pe tata, spune-i o vorbă bună (din suflet), pune-l să vorbească de familie, adu-i aminte de persoane şi locuri dragi, poartă cu el discuţii de orice gen (le ţine faţă cu brio) şi dă-i o carte. Aşa îl faci fericit! Aşa se simte în elementul lui!  Tată, ţin la tine enorm de mult şi ştii asta din ochii mei care se umezesc numai când mă gândesc la tine! La mulţi mulţi ani în care să primeşti gândurile mele, recunoştinţa şi mândria că sunt sânge din sângele tău! Tată, te iubesc!